ma tin de promisiune
acum scriu cateva
deci... incep cu cateva compuneri si poezii pe care le duc la concursul de creatie de ...
de pe 1-7 martie:) habar n-am ziua sigura:):):)
Timpul...
„Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-o zice...”
Dacă cineva ar spune că în copilaria sa nu a fost deloc aşa, ori n-ar recunoaşte, ar însemna că nu a ştiut cum să profite, cum să simtă copilăria, cum să trăiasca această frumoasă parte a vieţii, această minunată şi nepreţuită comoară.
Din păcate, copilăria este atat de trecatoare... MI-as dori sa pot da cu ceva in pendulul timpului ,ori să-l pot îngheţa, ca să trăiesc şi să mă bucur de acest dar al vieţii la infinit, să trăiesc doar in prezent, însă, din păcate... ea, copilăria, este efemeră, timpul este efemer...
Asemenea unei ore de matematica este viaţa. Adunăm, scadem, ori înmulţim, dar când ne dăm seama că am greşit, se sună, se termină această ”oră”, aşa este şi copilăria, suntem prea mici acum sa ştim dacă are prezent şi viitor. Ea este veşnic trecut.
Copilăria este momentul în care ne creăm o părere, o privire in perspectivă a tot ce ne înconjoară, asupra vieţii, asupra noastră şi asupra a tot ceea ce înseamnă prezent. Este momentul în care ne emancipăm fără să ne gândim şi la viitor, trăim fără limite în fapte, cât şi în vorbe, fără aşazisele consecinţe, ori reguli, ori propria răspundere.
“Nu există reguli” pentru joc; Viaţa e asemenea unui joc, în care nu contează cât de greu este, ci doar cât de bine îl jucăm, după ce reguli.
În copilărie sunt clipe în care ”visăm” continuu, credem că nu ne vom trezi niciodată, dar toate perioadele, în care respectăm după mentalitate, suflet şi inimă, adoptăm orice persoanalitate, toate clipele frumoase, acestea însa vin... şi trec, sunt efemere, exact ca o ploaie de vară, ca un zâmbet, vin şi dispar sub mantia numită “uitare”, sub mantia numită” timp”.
Număr orele, scad, scad... dar, până la urmă, le privim de parcă nici n-ar fi fost, se transformă în amintiri, devin doar pulbere...care în timp sunt luate de vânt, purtate-n depărtari, spre direcţia ”a fost cândva”.
Nu am învaţat să profit de copilărie, nu ştiu, eu cred, noi credem că ne trăim această perioadă “la maximum”, că o cunoaştem ca nimeni alţii, dar nu cunoaştem nici jumatate din ceea ce credem că s-ar putea numi: copilărie. Noi nu vedem decât o mică parte din aceste vremuri, vedem doar ce putem vedea, nu ceea ce există cu adevărat.
Farmecul nopţii
Privesc necontenit spre bolta
Ce parcă mi-ar surâde,
În depărtări,văzduhul nopţii...
E zid de nepătruns...
Visez...fără noapte, doar zi de-ar fi...
Ne-am arde, poate, de raze în tăciune.mnk
Iar în lume-ar fi doar deşertăciune
A doua zi...
Şi văd steluţele cum renasc,
Scânteie de lumină arzând feeric cerul,
În valmăşagul lor oglindă se prefac,
Surâsul lor şăgalnic ne adâncesc misterul...
Regină printre miile de stele,
Lună fermecată, lumină-n miez de noapte
Ne îndeamnă la visare si speranţă,
Ca zâna lună ce ne dă povaţă:
Peste ziduri putem trece
Cu vorbe dulci şi şoapte,
Cu dragoste în toate...
Viţă- de- visare
Cu condeiu-n mână
scald cuvinte- n mreaja vieţii,
Viţă- de- visare renaşte
din astă candoare,
Viţă- de- visare se naşte
din speranţă,
In arşiţa timpului mă scald
şi eu.
Miile de secunde ce trec,
Miile de clipe ce încă le petrec,
În amintirea ce rămane
mă lasă mocnit…
Viţă- de- visare,
Viţă- de- uitare !
Rămâne doar trecut
Pentru clipele ce se uită
în aievea asta...
Spre mintea mea se mişcă
singur condeiul
ce din mână nu-l mai scap,
Voiesc a scrie
ceea ce visez,
în viţă- de- visare
mă nasc spre amintire,
spre singurul prezent,
un tărâm pierdut.
Viţă- de- visare,
Viţă- de- uitare!
Râmăn doar amintire
spre trecutul ce se uită...
Condeiu-mi dă a fugi
din mână,
Ceasul bate- a miez de noapte,
iar luminile se zbat,
licăresc a moarte,
se sting într-un final şi ele.
Iar condeiu-mi s-a oprit...
Viţă- de- visare,
Viţă- de- visare!
Rază de timp
Pendulul timpului nu poate fi oprit,
Însă îmi place să tind la infinit,
Spre miile de stele ce nu mai coboară,
Spre miile de clipe ce parcă mă omoară,
Spre miile de vise din paradis desprinse.
Trăiesc şi eu dupa legile vieţii,
Tăcerea- i un răspuns,
Fapta şi vorba tot un raspuns.
Mă înec în razele timpului,
Mă scald în vâltoarea ce se scurge.
Trăiesc ca un visător, nu visând,
Ci crezând că totul e un vis,
Că viaţa şi timpu- s un vis...
...desprinse din paradis...
Noapte pustie
Privesc aidoma parcă la cerul înnegrit
de fumul caselor ce pe la horn se cerne,
Văd neguri albăstrii cernute cu steluţe,
toate de diferite mărimi, aceeasi culoare:aurie.
Iar în somnul nopţii acesteia de iarnă,
mă ridic şi eu ca un fum copleşit de lumină,
Pornesc pe calea clipei în marşul ceasului batrân.
Privesc eternitatea nopţii, ce iată, şi aceasta trece.
Printre şoaptele timpului, ce răsună în miez de noapte,
mă nasc, renasc şi eu cu scopul neales.
Aleg drumul ce mi se pare parcă mai uşor,
e drumul ce nicăieri nu duce, din păcate.
Dar noaptea transformă totul în zid de nepătruns.
Pot trece doar cu vise şi speranţe,
l-am doborât şi de acum totu-i mai facil,
Şoaptele nopţii mă-ndrumă spre veşnicie,
spre eternitatea ce există în vise,
Noapte pustie, noapte pustie, te surpi acum,
te stingi şi tu, până a doua zi când totul va fi la fel...
Miez de noapte
E seară, e târziu, iar eu privesc în jur.
Ceasul împăienjenit şi încercat de pânza timpului, de bătrâna şi inevitabila pânză, bătând alene miezul nopţii.
Toate felinarele din împrejurimi zac aruncate pe prispele pavate cu gheaţă. Este o linişte subită, parcă menită a- ţi da fiori, dar asta cred că e adevărata noapte.
O casă a rămas neinspectată de ochii mei care n-au somn şi stau lipiţi de geamurile îmbrobodite cu flori albe de gheaţă, doi ochi însetaţi de noi peisaje, doi ochi care vor să iasă din această monotonie.
Casa aceasta avea afară o lampă cu o lumină bolnăvicioasă ce parcă ar da a se stinge, o lumină plăpândă.
Am ieşit afară luând şi eu un alt felinar. Simt cum se zbate zăpada din faţa casei mele sub paşii mei neconteniţi, cu talpa puţin zimţată.
Ajunsă în faţa casei, cu lumina aprinsă, mă gândesc dacă să continui.
În cele din urmă, m-am apropiat.
O uşă veche împăienjenită şi cu lemnul putred, maroniu, cu nişte muşchi verzui cum numai spre nord se zăresc, mi se deschise la atingerea uşoară a mâinlor mele.
Înăuntru se afla o masă pe care erau aruncate în mare grabă un condei, cald încă, folosit de curând, câteva bucaţele de hârtie arsă şi puţină cenuşă cu pânze şi praf.
Lângă şemineu se afla o ladă cu lemne uscate, prăpădite de viscolul ce a trecut, nişte vechi foale de care se foloseau fierarii în trecut, câteva crâmpeie de lemn putred împrăştiate în jurul unei vetre încă neaprinse.
Un scârţâit se auzi din spatele unei uşi care se mai ţinea doar într-o balama, o uşă care stătea să cadă sub povara anilor răpuşi de timp.
Am păşit în casă cu puţină teamă, dar curioasă. Am mers să aflu ce se aude deschizând uşa ce îmi dădea un fior sumbru, dar în acelaşi timp jalnic, era doar un scarţâit, posibil cauzat şi de vântul de afară care cutreiera pe sub uşile şi geamurilor din acea încăpere.
Îşi facu apariţia un bătrânel ce mergea greoi spre foc, luând câteva lemne din acelea putrede şi uscate, lua foalele şi încerca să nu se stingă acel mic foc, aruncând lemnele în gura şemineului vechi.
Era un bătrânel cu o barbă cenuşiu- fumurie, cu nişte sprâncene dese, de-i acopereau ochii chinuiţi de securea singurătăţii. Nişte ochi blânzi, calzi, parcă obosiţi de atâta privit în gol, în abis, de privit la vechile lucruri, ochi ce priveau monotonia vieţii şi a anilor care se scurg şi- şi lasă amprenta împlântată crud asupra prezentului, lăsând totul pradă trecutului.
Un glas duios mă invită la un ceai fierbinte în faţa şemineului, la care stătea şi admira bătrânelul,
începând să povestească din trecut.
De la cum a fost el copil, până la cum a ajuns el să lupte în vechile războaie, cum a ajuns el cobai în trecut în lupte, cum a fost el luat ucenic de la o vârstă foarte fragedă, cum şi- a pierdut copilăria din cauză că cei din jurul său îl trimiteau pe câmp cu animalele ori la muncit cu ziua. Era un bătrânel simpatic, vorbareţ, singur, povestindu- mi aproape tot ce i-a trecut prin minte, ce îl întrebasem...
Din când în cand, atunci când se oprea şi mai trăgea aer în piept, oftând parcă, asemenea unui om prăpădit de nevoi, de grijile ce îl presau, se mai uita nostalgic pe sub sprâncenele- i dese, din când în când într-o veche cutiuţă pe care o tot scotea, dintr-un vechi sertar, învelită cu o catifea murdară, prăfuită, privea spre o poză ruptă puţin la margini. Privea poza şi spera, oftând, să fie ca înainte, să nu mai aibă grijile de acum, grija zilei de mâine: ce mănâncă, dacă mai supravieţuieşte, dacă va mai fi singur ...
Punea poza grăbit înapoi în acea cutie, se uita ciudat, parcă voind a- mi spune ce avea pe suflet şi nu putea respira din cauza asta. Lua un petic de hârtie şi- şi mai nota nişte gânduri aievea el fiind grămătic, apoi lua hartia, o încolăcea şi- o trimitea ca sol în inima focului, parcă cerând a i se îndeplini dorinţele.
Într- un final, am plecat.
Ceasul bătea trecut de miezul nopţii. Afară începu a ninge. Norii presărau fulgi încinşi de gheaţă. Ningea frumos parcă desprins din rai.
Totul era ca un vis alb, doar cernut de iarnă şi aievea.
Până la urmă, mă gândesc de ce nu am putut să rămân în casă cu ochii lipiţi de geam, dar cred că doar curiozitatea m- a împins spre această alegere.
Serile sunt monotone... aceleaşi drumuri pavate cu zăpadă, aceleaşi stele pe cer care se joacă şi licăresc îmbătrânind tot mai mult. Aceleaşi lucruri efemere, acelaşi bătrân care aştepta ca timpul să-l poarte prin sfere.
Tot ceea ce e frumos trebuie să dispară? Astfel de nopţi îmi sună a ceva pe cale de dispariţie... în misterioasa mantie cenuşie a timpului.
Acum din nou, aceiaşi paşi molcomi, păşind şi răsunând pe stradă, acelaşi bătrânel sfătos, aceleaşi clipe, aceiaşi ani ce trec şi nu mai pot fi retrăiţi.
Măcar pentru aceste amintiri să păşim pe drumul vieţii.
Acum, o altă seară, alt miez de noapte, alte clipe şi altă poveste...
